La începutul anilor 2000, nimeni nu credea că cinematografia românească poate fi internațională. Apoi au venit Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, și totul s-a schimbat. „Noul Val Românesc” nu a câștigat doar Palme d’Or la Cannes; a arătat lumii că avem propria noastră voce, propriul nostru adevăr, propria noastră estetică.
Aceste filme erau sobre, minimaliste, fără muzică sau pauze dramatice. Ele tratau viața de zi cu zi: avortul în România comunistă („4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”), birocrația („Poliție, ordine!”) și alegerea morală („În spatele cortinei de fier”). Și tocmai această simplitate este cea care ține puterea.
Astăzi, cinematografia românească este în continuă evoluție. Apar nume noi: Radu Jude cu alegoriile sale istorice („Moarte la București”), Alexandra Strelean cu poveștile sale despre femei („Identificare”), Bogdan Teodorescu cu debutul său „Bunica” – un film despre memorie și traumă.
Deosebit de impresionant este modul în care cinematografia devine o punte între generații. Filmele despre Ceaușescu, despre revoluția din 1989, despre viața în provincie – sunt vizionate nu doar de adulți, ci și de tineri. Aceasta nu este „istorie”, ci memorie vie.
Publicitate
Producția de film documentar este, de asemenea, în creștere. Filme precum „Colectiv” nu se fac doar – ele schimbă realitatea. După lansarea acestui film, miniștrii au demisionat și legile au fost schimbate în România. Cinematografia a devenit un instrument al justiției.
